• Primaria comunei Padina
  • Bine ati venit pe site-ul primariei

Info Comuna

Informatii de interes public

Compartimente

Alte informatii publice

Servicii

PADINA COPILĂRIEI MELE

“Satul Padina era format din tarani harnici; cei mai multi aveau pamantul lor de care erau legati cu mii de fire, pamant lucrat de ei si de stramosii lor, chiar cu sute de ani in urma.

Ocupatia principala – cum am mai spus – era munca la camp, dar si cresterea animalelor, ocupatii pe care padineanul le facea cu dragoste si cu pricepere; in etapa pe care o prezint (acum mai mult de 60 de ani) nu erau masini agricole, nu erau tractoare, aratul se facea cu plugul, iar semanatul cu o semanatoare pe randuri trasa de boi sau cai.

Doamne, ce frumoasa era primavara la noi in sat!

Mosia Padinei, semanata cu grau “de cu toamna”, intinsa de n-o puteai cuprinde cu vederea, pana la orizont, era ca o imensa perdea de catifea verde. Aceasta este impresia mea din copilarie: de catifea verde. Deoarece si loturile personale din camp erau asezate geometric, intr-o anumita ordine, la fiecare cap de linie fantana cu cumpana, cu ciutura de lemn, facea de straja in mijlocul campiei. Langa ea ulucul (un trunchi de copac din care lipsea miezul) astepta vitele, folosite la munca, “sa se adape” din apa ce venea din adancul pamantului.

Niciodata n-am sa uit senzatia pe care am avut-o la camp, cand beam apa direct din ciutura de lemn. Era o apa limpede, rece, ce te infiora si te inviora!

 

Vara, cand graul era aproape de coasa, campia devenea de aur si astepta cosasii. Graul era pus pe legatura, se faceau snopii, iar femeile faceau claile; ca sa faci o claie era un adevarat mestesug, deoarece snopii trebuia astfel asezati, incat spicele pline de rod sa fie aparate de eventualele ploi.

Dupa ce s-a cosit, trebuia sa stii sa mergi pe miriste; picioarele noastre goale trebuia sa le tarsim, caci altfel talpile deveneau insangerate de restul tulpinilor.

Deoarece in Baragan, vara, caldura era torida, imbracamintea barbatilor era din panza alba, din canepa, tesuta de casa, iar femeile aveau capul acoperit cu tulpane (niste triunghiuri din panza tot alba) stranse bine in jurul capului, “sa nu ne plezneasca capul”, ziceau ele.

Vara, pe ulitele satului praful “frigea”, de aceea noi, copiii, mai mult “topaiam” pe drum. Multi nu vor crede!

Treieratul paioaselor se facea si la batoza cu vapor, dar pitoresc era treieratul la arie in curte. Aria se pregatea din timp: pamantul era bine batatorit, ca sa nu se ingroape boabele, iar caii legati cu o funie alergau in cerc in jurul unui stalp ce se numea steajar si sub copitele lor boabele se desprindeau din spice, ramaneau pe arie, iar paiele erau stranse cu furca, cu mare grija si facute sira.

Pentru noi, copiii, era o mare placere sa manam caii la arie, tropotul lor in cadenta forma o adevarata melodie.

Observand, de-atunci, cu cata truda se adunau paiele am inteles, mai tarziu, talcul versurilor:

Tata aduna paiele ca aurul,
Iar fiul risipeste aurul ca paiele!

Cand se muncea la camp, la mijlocul zilei de vara (la conacul cel mare, spuneau ei) truditorii pamantului se adunau la umbra carutei sa stea la masa. Mancarea era adusa de-acasa in oale de lut, se mai scotea din cosul cu “de-ale gurii” putina branza, cateva oua fierte, ceapa si nelipsita sare, legata in carpa (amintita si de Marin Preda in “Morometii”). Apa, datatoare de energie, era tinuta in “bota” (un vas din doage de lemn) in care nu se incalzea prea tare.

Trecea vara cu atatea si atatea preocupari; venea toamna, …

In aceasta atmosfera si pe drumuri desfundate, fiecare padinean trebuia sa-si aduca acasa porumbul de pe camp si toata lumea se grabea sa scoata stiuletii din foi si sa-l adaposteasca in porumbar. Pentru aceasta se organizau claci si aici atmosfera devenea vesela, se muncea cu spor, se spuneau glume, iar gazda pregatea placinte sau gogosi.

La claca fetele si flacaii cantau. Mi-amintesc cantecele lor; multe dintre ele exprimau dragostea taranilor pentru animale (fara ele munca campului era de neconceput), dragostea fata de cal, tovarasul de munca, dar si de aventura a oricarui tanar.

Dupa recoltatul si adapostitul porumbului in patule, dupa aratul si semanatul de toamna putea veni iarna cu ocupatiile, dar si cu bucuriile ei!

Unde sunt iernile copilariei mele?

In foarte multe case se intindea razboiul de tesut in care se alegeau frumoasele scoarte taranesti. Firele de lana vopsite in toate culorile si nuantele de catre boiangiii din sat erau mestesugit imbinat de catre tesatoare, iar rezultatul, dupa aprecierea mea: adevarate opere de arta populara. Eu mai pastrez astfel de scoarte si ma doare sufletul cum locul lor in casele consatenilor mei este ocupat de “Rapirea din serai” si alte turcisme, de care acum targurile noastre sunt pline. Pacat ca ne pierdem specificul romanesc!

Nu stiu – poate mi se pare - , dar iernile copilariei mele erau cu mai multa zapada. Acest lucru facea posibila plimbarea pe ulitele satului a saniilor cu clopotei. Erau sanii frumos colorate din lemn (un fel de docare pe talpi). Ce mandrie pentru padinence sa impodobeasca saniile cu scoarte tesute de ele in casa, iar acestea trase de cai cu clopotei la gat faceau bucuria zilelor geroase de iarna.

Doamne, ce cai frumosi erau inhamati la astfel de sanii!

Iarna, de obicei, este si anotimpul nuntilor. Nuntile din satul meu, de atunci, tineau cate trei zile. Pregatirea si invitatiile la nunta le faceau stolnicii alesi dintre prietenii mirelui. Acestia veneau cu cateva zile mai inainte, cu plosca plina cu vin si faceau invitatia la nunta. Sambata, dinaintea nuntii, se petrecea pregatindu-se “Bradul”. Duminica, la pranz, nuntasii luau masa la mireasa. Tot satul venea in ograda. Chiuiturile, jocurile, muzica lautarilor, veselia strabateau satul, iar noi copiii, plini de emotie, asteptam sa vedem mireasa. Ce ne impresiona cel mai mult era bogatia de beteala cu care era impodobita mireasa. Firele de metal alb, atat de fine, impletite artistic si care garniseau voalul alb, dadeau miresei o alura de printesa bizantina.

Se mergea la cununia religioasa, unde slujba de cununie era impresionanta, dar momentul pe care l-am retinut de atunci si pana acum este “Iisaia dantuieste”. Seara era masa la mire sau salon; aici stolnicesele isi faceau datoria servind cu grija pe toti mesenii. Petrecerea tinea toata noaptea; se strangea darul, care consta in bani, dar mai ales in cereale si animale atat de necesare injghebarii unei tinere gospodarii satesti. Un moment important la sfarsitul petrecerii era obiceiul numit legatul – nasa ii scotea miresei voalul alb (simbolul neprihanirii, inocentei) si o lega la cap cu o basma, semn ca de-acum a trecut in randul femeilor maritate si nu va mai putea purta capul gol.

Luni, dimineata, petrecerea urma cu ciorba de potroace.

Niciodata n-am mai intalnit atata siguranta de sine, incredere in viitor, bucuria de a trai ca la nuntile de atunci, de la mine din sat.

Sarbatorile de iarna erau asteptate cu nerabdare de toata lumea: copii, varstnici sau batrani. Se umbla cu colindul, la fiecare casa se auzea intrebarea: “Ne primiti cu colindul?” Nu stiu sa fi refuzat cineva. Si-atunci, sub fereastra, flacaii cantau colinde din care nu lipsea refrenul: “Leroloi, Doamne, leru-i ler” si faceau urari de bine, de sanatate pentru toti ai casei.

In ajunul Anului Nou se venea cu “Plugul” (“Plugusorul”era obicei rezervat copiilor). Plugul frumos impodobit era tras de patru boi (exemplare frumoase care ne impresionai si prin coarnele lor). Era urmat de un adevarat alai format din cete de flacai in costume nationale, ce veneau calari pe cai voinici, impodobiti cu ciucuri de lana in diferite culori, iar capestrele din piele erau incrustate cu bumbi metalici ce straluceau de atata frecat. Se intra in curte si-n trasnete de bice se auzea; “Avenit mai an, badita Traian…”, iar plugul tragea cu adevarat o brazda pentru roade bogate in anul viitor.

In ziua de Anul Nou copiii mergeau cu sorcova, iar adultii cu graul. Acestia veneau in casa si aruncau boabe de grau cu aceeasi urare: ca recolta anului viitor sa fie si mai bogata.

 

Iata! Socotesc ca prin tot ce-am scris in aceste putine pagini (o, cate as mai fi avut de spus!) m-am intors in satul meu. 

M-am intors cu sufletul in care port recunostinta fata de parintii mei, fata de invatatorii de la scoala din Padina copilariei mele, fata de colegii de generatie, fata de toti consatenii si consatencele mele care au crezut in mine si pe care am cautat in intreaga mea viata sa nu-i dezamagesc.

 

 

VALERIA M. URSE BLIDARU